Securitate pe înțelesul tuturor
Astăzi, despre Securitatea în școli
Articol de opinie de Vasile-Dumitru Ionițoiu
În primul articol publicat, vă propuneam să dezvoltăm sintagma securitate națională pe mai multe paliere, inclusiv securitatea educației. Și, pentru că tocmai am trecut printr-o ”vacanță de ski” în care am avut timp să mă gândesc la școala românească în ansamblul ei, m-am decis ca, acum, să abordez această componentă a securității naționale, dar din perspectiva securității fizice în școli.
Pe lângă faptul că sunt tată, ca simplu cetățean nu pot să nu-mi pun întrebări despre siguranța elevilor în școli, și nu numai a lor, când văd tot felul de știri care prezintă agresiuni între elevi, agresiuni între profesori și elevi sau viceversa, de la agresiuni verbale până la agresiuni fizice, cu consecințe deosebit de grave.
Oare noi, părinții, putem să realizăm riscurile la care este expus un elev sau un profesor în școală? Avem dimensiunea reală a acestui fenomen?
Înainte de toate, ar fi bine să înțelegem ce este riscul. Auzim foarte des expresii care conțin acest cuvânt. Dar am constatat că el este folosit destul de haotic, uneori chiar fără nicio legătură cu ceea ce presupune existența unui risc. Nu vreau să fac teorie, pentru că nu acesta este scopul meu. Pe scurt, riscul presupune existența unei stări de pericol, generată de prezența unor amenințări și a unor vulnerabilități. De exemplu, există un risc crescut de accident rutier dacă pe șosea circulă mașini conduse de șoferi beți sau drogați (amenințare), iar eu sunt un șofer neexperimentat (vulnerabilitate). Sau, aplicat la tema pe care mi-au propus-o pentru acest material, pentru un copil există riscul crescut să fie bătut la școală dacă are un coleg (sau mai mulți) agresiv/i (amenințare), iar în pauze nu există un profesor supraveghetor și școala nu este dotată cu sisteme de supraveghere (vulnerabilități).
Nu, nu mi-am propus să tratez problema bullying-ului. Au făcut-o alții cu mult mai multă expertiză în acest fenomen. Găsiți astfel de exemple aici https://legalhour.ro/ce-este-bullying-si-cum-poate-fi-combatut-in-scoala/, aici https://www.salvaticopiii.ro/ce-facem/protectie/protectie-impotriva-violentei/prevenirea-violentei-in-scoala sau aici https://www.smtsol.ro/blog/bullying-in-scoala și în alte sute de locuri de pe internet.
Ce vreau eu să scot în evidență este că, deși există obligații legale pentru asigurarea măsurilor de securitate pentru toate instituțiile de învățământ, în fapt, acestea sunt adesea insuficiente sau inexistente de-a dreptul. Înainte de începerea unui nou an școlar, toată mass-media din România relatează despre situația unităților de învățământ, cu un accent special pe lipsa autorizației sanitare de funcționare și pe lipsa oricărei forme de securitate fizică. Concluzia că infracționalitatea crește în unitățile de învățământ, unul dintre principalele motive fiind lipsa oricărei forme de securitate fizică (sisteme de supraveghere și/sau pază), nu rezolvă nimic. Conform informațiilor publice comunicate de mass-media, în ceea ce privește tipologia infracțiunilor din unitățile de învățământ, pe primul loc se află lovirile și alte violențe, urmate de purtarea abuzivă, portul sau folosirea de obiecte periculoase, agresiunile sexuale, distrugerile și furtul. Măsurile eficiente de asigurare a pazei obiectivelor, bunurilor, valorilor şi protecţia, respectiv asigurarea siguranței și securității elevilor, a profesorilor, personalului și vizitatorilor unităților de învățământ, reprezintă soluția scăderii infracționalității din acestea.
O analiză complexă a ceea ce ar trebui să presupună asigurarea securității fizice în unitățile de învățământ găsiți aici https://rqmcert.com/ro/resurse/19 .
De multe ori asistăm la polemici în spațiul public în ceea ce privește oportunitatea existenței unor sisteme de supraveghere video în școli, atât în clase, cât și pe holuri sau în curțile unităților de învățământ (acolo unde pot avea loc tot felul de agresiuni). Și, inevitabil, aceste polemici se încheie cu concluzii despre faptul că existența camerelor video ar încălca intimitatea persoanelor sau că ”subiecții” monitorizați sunt minori sau că profesorii sunt timorați sau că… În fapt, existența unui sistem de supraveghere video cu circuit închis, care să nu poată fi accesat din exterior și ale cărui capturi să fie folosite strict de organele abilitate, nu ar încălca nimic. Pentru că nu este un post de televiziune cu acces liber! Mai mult, augmentarea acestui sistem cu softuri dedicate identificării agresiunilor fizice, sau chiar verbale, cu utilizarea inteligenței artificiale, conectat la un dispecer unde să fie semnalate toate potențialele agresiuni, nu ar face rău nimănui. Ba chiar ar permite o intervenție rapidă pentru limitarea efectelor unor astfel de situații neplăcute! Și conștientizarea existenței unui astfel de sistem de către potențialii agresori ar diminua foarte mult dorința acestora de a acționa. Da, un astfel de sistem costă! Dar nu mai mult decât siguranța copiilor noștri! Iar orice investiție în copii este o investiție în viitorul nostru. Dar e mai simplu să se achiziționeze un sistem banal, de câteva sute de lei, și ei, directorul sau primarul, să spună că și-au făcut treaba.
O altă amenințare, pe de o parte, sau vulnerabilitate, pe de altă parte, care, în opinia mea, ne expune copiii la riscuri în școli, este permisiunea acordată copiilor de a avea asupra lor telefoanele mobile în timpul orelor. De data asta nu este vorba despre un risc care să afecteze integritatea fizică a copiilor, ci despre un risc care poate afecta procesul educațional, prin distragerea atenției, sau îi poate expune unor agresiuni în spațiul virtual din partea colegilor, prin filmarea pe ascuns a unor momente mai puțin plăcute (de exemplu, faptul că nu știe răspunsul la anumite întrebări adresate de către profesor) și distribuirea acestor filmări pe rețelele de socializare sau pe aplicațiile de mesagerie.
Și aici părerile sunt împărțite, atât din partea părinților și elevilor, cât și din partea profesorilor. Mai mult, nici legislația nu ajută la adoptarea unor decizii în acest sens pentru că este destul de ambiguă și creează confuzie. În fapt, o soluție destul de simplă, care, în opinia mea, ar trebui să mulțumească pe toată lumea, ar fi dispunerea unor cutii în fața fiecărei clase, gen cutii poștale, dar adaptate la dimensiunea telefoanelor, cu încuietori (sau cod), unde fiecare elev să fie obligat să își lase telefonul pe timpul orei și de unde să îl poată ridica în pauze. Cu pedepse drastice incluse în regulamentul școlii pentru cei care nu respectă această regulă. Simplu și eficient! Cu investiții minime! Și nimeni nu ar mai putea să comenteze pe acest subiect. Iar existența unor sisteme de supraveghere video pe holuri ar preveni și o eventuală sustragere a telefoanelor.
Cred că perspectiva expusă mai sus asupra modurilor în care s-ar putea diminua riscurile la care sunt expuși copiii în școli, și, mai mult, implementarea unor astfel de măsuri de către cei responsabili ne-ar ajuta să fim mai liniștiți pe noi, ca părinți, dar și pe noi, ca societate, și să ne facă să ne simțim în siguranță.
Pentru că, nu-i așa? ”Securitate națională = Suma securității individuale a cetățenilor unei națiuni!”
