Un articol de Manuela Vasilescu
Fie-ne copilărie, timpul rămas, și fie-ne tradițiile aproape…
Exact asta mi a venit în minte ieri, în timp ce asistam la sacrificul de Ignat care e drept, datorită vitezei cu care se mișcă totul în jur, s-a modificat ca dată în multe gospodării. Dar da, pot spune că sacrificul s-a făcut așa cum trebuie, pe lumină, cu stropirea locului cu apă sfințită și apoi tămâiat, doar curiozitatea și emoția pe care le-am trăit când eram mică nu au mai avut aceiași intensitate. Au fost mai statice, mai gălăgioase în jur, mai fără zăpadă dar ce bine că au fost, că am fost acolo să rostim Tatăl nostru, să aducem mulțumire și să-L rugăm să fie sănătoși cei ce vor mânca bucatele preparate din cel sacrificat. Da, ne-am îndepărtat prea tare și prea mult de tradiție, și asta pentru că ne place comoditatea, ceea ce nu e deloc rău, dar dacă nu le-am lăsa să piară, ar fi și mai bine. Spunea cineva ieri, după ritualul de sacrificare, atunci când gospodinele se apucă de trebăluit, și o spunea atât de frumos prin graiul omului de la munte, încât în mintea mea s-a conturat și mai mult copilăria trăită în cătunul gorjenesc: „când eram eu copil, ne ajungea porcul un an întreg, mai tăia mama o pasăre duminica, ne mai ajutam cu o fasole, ceva, și până la Postul Crăciunului, porcul de anu’ ăilalt, era gata”. Toate-s bune și primite dacă toate se fac cu gândul bun către Domnul, și toate-s gustoase dacă mulțumești pentru ele, cred că asta-i o alta parte din tradiția acestui popor. Uităm, de cele mai multe ori, să mulțumim pentru ce primit, pentru ce avem, exact cum am uitat de ritualurile sacre despre care știm dar nu le mai facem pentru că…nu se știe.
Și da, cred cu tărie, oricât de mult m-am îndepărtat de lumea satului, că tot ce am primit ca moștenire prin calendarul tradițional românesc, trebuie dat mai departe. Toate elementele de credință creștină, îmbinate cu obiceiurile străvechi, înrădăcinează și mai mult acest popor care uită și tot își uită, voit, obiceiurile…
