Un articol de Manuela Vasilescu
Îmi e dor de colindatul la sat, de aburul ce ne ieșea din gură și ne încălzea nasul înghețat, de zăpezile curate cu gust de rai. Îmi e dor de colindul simplu, de cel cântat la porțile bătrâne cu uluci cariate, de tâmplele albite ale țăranilor ce-și ascundeau bărbile tremurânde în basmalele „ale bune” și de lacrimile neterminate, ascunse în pumnii strânși și uscați de muncă. Îmi e dor de colindul ce ne bucura și pe care-l cântam sub prunii înghețați, de scârțâitul zăpezii sub ghetele ce înghițeau flămânde, florile de nea. Îmi e dor de multe că deh, după o vârstă încep dorurile să te orneze cu amintiri, iar dacă aș fi pusă să aleg între o vacanță de vară și una de iarnă, ambele întâmplate în cătunul gorjenesc al mamei, la Cleșnești, n-aș putea hotărî după care tânjesc mai mult.
Nu mai cad de mult zăpezi, nu mai sunt de mult colinde ca atunci, nu mai sunt bătrânii care ne întrebau ai cui suntem, nu se mai aude vacarmul plin de puritate al colindătorilor, dar rămân să hălăduiască prin noi, amintirile. Rămân amintirile ” beției” cu țuică fiartă, rămâne gândurile și pomenirile celor ce au devenit la rândul lor povești, rămân dorurile și nesiguranțele ce ne perturbă nopți și zile, rămân visele trimise de dorurile astea toate. Și rămâne colindul înserat, cel pe care-l pot povesti Neprețuitei, rămân golurile pe care le încercuiești cu prietenii dragi și leru-i ler coborât din Cer. Rămâne Nașterea și Mântuirea, rămân dorințele ce ard atâta timp cât vom arde.
Multe ar mai fi de spus, mai ales despre transformările hiper-moderne ale colindelor, dar, dacă nu-ți plac, nu ești în pas cu vremurile, așa că mai bine îți înnăbuși tristețea și te gândești la cum a fost, la ce am câștigat, la nostalgiile pe care doar copilăria le mai aleargă…
Fiți binecuvântați cu zile bune!
Foto: monitorulfg
