În pragul ușii la miezul nopții primei zile din an, care își dă mâna cu ultima a anului care trece, românii vor mereu să fie în casa lor o plantă parazit care își ia viața din seva copacilor și este extrem de toxică dacă este îngurgitată.
Vâscul ascunde o istorie mistică ce datează de pe vremea druizilor. Este singura plantă care sfida moartea iernii.
,,Viață de românaș” a expus un frumos articol inspirat din negura vremurilor pe care îl las mai jos să îl parcurgeți
,,Din punct de vedere biologic, vâscul este un semiparazit. El crește pe ramurile copacilor, nu atinge niciodată pământul și se hrănește cu seva gazdei. Tocmai acest detaliu i-a fascinat pe antici: vedeau în pădurile desfrunzite și moarte de stejar câte o tufă perfect verde, suspendată între cer și pământ. Au numit-o „Lacrima Zeilor” sau „Creanga de Aur”.
Druizii aveau un ritual complex pentru culegerea lui, care trebuia făcut doar în solstițiul de iarnă. Vâscul sfânt era tăiat doar cu o seceră de aur și trebuia prins într-o pânză albă imaculată înainte să cadă. Dacă atingea pământul, se credea că își pierde toate puterile magice și devine o simplă buruiană.
În România, tradiția vâscului este un import occidental care s-a suprapus peste superstițiile locale. Până în perioada interbelică, românii foloseau mai degrabă crenguțe de brad sau busuioc pentru noroc. Însă moda „Sărutului sub vâsc”, venită pe filiera englezească, a prins rapid la oraș, transformând planta într-un accesoriu obligatoriu de Revelion.
Doar cei care au cumpărat vâsc înghețat de la colțul străzii în anii ’80-’90 știu că secretul nu stă în frunze, ci în bobițe.
Vânzătorii ambulanți știu bine regula nescrisă: cu cât are mai multe bobițe albe, cu atât vâscul este mai scump. Aceste perle albe, extrem de lipicioase, erau considerate în antichitate semințele sacre ale fertilității masculine ale stejarului. De aici a rămas credința că planta aduce sporul casei, fertilitate în cuplu și bani în noul an.
Există însă și o parte întunecată. În mitologia nordică, zeul luminii, Balder, a fost ucis de o săgeată făcută din vâsc, singura plantă care nu jurase să nu-l rănească. Îndurerată, mama sa a decretat că de acum înainte, vâscul nu va mai fi folosit ca armă, ci oricine va trece pe sub el va primi un sărut, nu o lovitură.
În aceste zile, trotuarele orașelor din România devin piețe ad-hoc de vâsc. Este o economie sezonieră care durează doar 4 zile. Mii de tone de „aur verde” sunt date jos din copaci și vândute trecătorilor grăbiți care speră să cumpere cu câțiva lei un an mai bun.
Te-ai întrebat vreodată de ce ne sărutăm sub o plantă otrăvitoare? Poate pentru că dragostea și pericolul au mers mereu mână în mână, sau poate pentru că avem nevoie disperată de un simbol viu într-un anotimp al înghețului.”
