Slapciu Viorel
Scrisoare către generația viitoare
Motru nu mai suferă. Motru se stinge.
Astăzi nu a fost o zi neagră.
Astăzi a fost ziua în care s-a stins un lampaș.
Nu unul oarecare.
Lampașul minerului.
Lampașul care a ținut orașul ăsta în viață zeci de ani.
A murit cariera Lupoaia.
O inimă din Complexul Energetic Oltenia.
Și odată cu ea…
au căzut oameni.
1500 din minerit.
140 de la UATA.
Nu cifre.
Oameni.
Familii.
Vieți întregi care nu mai au unde să se întoarcă mâine dimineață.
Eu am fost acolo.
13 ani.
Știu cum se aprinde lampașul dimineața.
Știu liniștea aia dinainte de muncă.
Știu mândria.
Astăzi… s-a stins.
Și în timp ce se stingea, am văzut ceva și mai greu de dus:
Oportuniștii.
Ăia care azi „plâng”.
Ăia care postează.
Ăia care mimează durerea.
Dar unde ați fost când se lua fiecare decizie care a dus aici?
Unde ați fost când se împărțeau funcții?
Unde ați fost când se făceau jocurile?
Tăcuți.
Comod.
Prezenți doar când era de câștigat.
Iar acum… lacrimi.
Nu pentru oameni.
Nu pentru oraș.
Ci pentru imagine.
Pentru că știți ce urmează:
nu mai e sistemul care vă ținea.
nu mai e locul călduț.
nu mai e protecția.
Asta doare la voi.
Nu Motru.
Motru… e deja în genunchi.
Și poate cel mai greu e că nu s-a întâmplat dintr-o dată.
Nu a fost un accident.
A fost lent.
Calculat.
Ignorat.
Lampas după lampas.
Om după om.
Ani după ani.
Până azi.
Când nu mai avem ce aprinde.
Doar amintiri.
Și un oraș care începe să trăiască din trecut.
Ați reușit.
Ați făcut ce nu putea face nimeni:
Să stingeți un oraș din interior.
Lampas cu lampas…
ați stins lumina.
Și ați lăsat un oraș în întuneric.
