Pentru că au fost surse de hrană sau locuri de scăldat, pentru că își purtau oamenii pe apele lor spre alte meleaguri, dar puteau fi și un dușman de temut când se revărsau, românii au învăluit râurile și lacurile țării în legende care împletesc magia zânelor sau a zmeilor cu realitatea vieții.
Una dintre aceste ape fermecate este Lacul Dracului, din Parcul Național Cheile Nerei – Beușnița. Inițial un lac subteran, prăbușirea unei bucăți din tavanul peșterii l-a expus privirilor curioase. Și un loc atât de frumos nu putea să nu fie înconjurat de povești.
Cea mai cunoscută dintre ele spune că, demult, un cioban care păștea caprele lângă apele Nerei, a aprins focul la intrarea în peșteră pentru a se încălzi și a-și pregăti ceva mâncare. Din lacul din interior a apărut un omuleț care ținea în mână un pește și care l-a provocat pe păstor să îi frigă și lui mâncarea fără ca peștele să se încovoaie din cauza flăcărilor. Ciobanul acceptat rămășagul, dar pus condiția ca și arătarea ieșită din ape să îi frigă un cap de țap fără ca animalul să rânjească. Apoi, a tras peștele în țepușă, de la cap la coadă, și l-a gătit fără ca acesta să se îndoaie. Încercând să nu piardă rămășagul, omulețul a legat botul țapului cu o funie de tei, însă aceasta a ars și carnea de pe botul animalului, strânsă de la căldura focului, îi dezvelea dinții într-un rânjet continuu.
Furios că a fost învinsă, arătarea s-a aruncat în apa lacului, de unde nu a mai revenit, iar ciobanul și-a dat seama că îl învinsese pe însuși Dracul. De atunci, lacul poartă acest nume și se spune că cine cutează a se îmbăia în apele lui, nu mai revine în veci la suprafață.
Foto: Nicolae Sain
sursa : Romsilva
